Suflet

     

         Nu arăți, te vezi. Te vezi pe geamurile înfrigurate, pe paharul de pe masă și te simți prin fulare. Nu ai reușit nici astăzi să smulgi niciun zâmbet, niciunui bezmetic de pe stradă. Ăștia-s orbi și merg doi pași înainte și unul înapoi, furându-și fericirea unul altuia. Dar pe prăpaditul ăla cu ghiozdanul atârnându-i pe umeri din pricina bretelelor prea largi și prea tocite, pe el l-ai făcut să râdă. I-ai aburit ferestrele de pe holul școlii și așa l-ai făcut să deseneze. Acum nu-l mai oprește nici maică-sa, nici bunică-sa, nici amărâta învățătoare. Când își încheie socotelile cu ferestrele, doar femeia de serviciu îl mai înghiontește în zadar. Ea nu o să înțeleagă niciodată că el nu o să-și abandoneze desenele în cârpele ei prăfuite și ude, iar el știe asta. Și geamurile o știu. Și tu o știi.
        Tu ești suflet și te vezi în afara oamenilor și te arăți în ei. Îi arăți pe ei și îi faci să se simtă și să se vadă. Dacă n-ai fi, gemurile ar fi mereu gri iarna și oamenii ar fi cazători, ca frunzele. Numai Florin și cei de vârsta lui ar mai exista un timp, pentru că ei te aprind singuri.

Etajul al optulea

               

                 Am numarărat etajele până la al optulea. Într-un geam, acoperit de o perdea albă, se reflecta distorsionat, in voia lui, cerul, şi langă, cladirea de vis-a-vis. Mai târziu, am vazut în deschizătura ferestrei o siluetă subţire miscându-se cu nerv pe fundalul negru al nopţii fără lună. Părea să fie o femeie, destul de tânără, pe la vreo douăzeci şi ceva de ani. Felinarul înalt din faţa blocului, care pe la ora cinci era alb, începuse să emită o lumină difuză, gălbuie, însoţită de un bâzâit continuu care rezona perfect cu negrul nopţii şi cu ţânţarii care mişunau lovindu-se în toate geamurile.

                Conturul stâlpului de iluminat se reflecta în sticla ferestrei de la etajul opt, mai puţin decât emblema hotelului din spatele meu, însă între clădire şi felinar, deasupra ochilor mei se înghesuia conturul femeii, care se distingea acum până dedesuptul sânilor,apoi lumina gălbuie imprimă pe chipul femeii o paloare bolnăvicioasă şi se mai întrezări încă o umbră în aceeaşi cameră. M-am aşezat pe reflecţia copacului de pe trotuar care era ca o coajă de rană pe pâcla de lumină de sub felinar. Am rămas acolo o bună bucată de vreme, încrucişându-mi picioarele şi încercând să descifrez cuvintele care ieşeau prin deschizătura ferestrei, lovite de marginea acesteia.

                                                                                                *

               A fost prima noapte dormită departe de casă, departe de ochiul protector al părinţilor, dar sub stresul căutărilor mele pe care le bănuiam deja planificate pentru următoarea zi.

                Lumina albastră a dimineţii pătrundea înăuntru înghiontind pliurile draperiei. O voce vie şi destul de pregnantă mă făcu să tresar de parcă aş fost prinsă  făcând ceva rău:

                 -,,the elevator in a hotel lobby(...)”, trezirea că am pierdut deja trenul de şapte!

                Presupuneam că el trebuia să fie M. Presupunerea venea din curiozitatea cu care palpasem terenul atâţia ani şi din convingerea de atunci că îi voi cunoaşte pe toţi mai îndeaproape. Nu ştiu de unde apăruseră curiozitatea şi convingerea asta, cert e că puteam fi aproape sigură că puteam să mă identific fără probleme cu unul dintre copii de la bloc care se simţea atras orbeşte de un grup de prieteni în care vroia să intre şi el.

            M. mai spusese ceva pe care nu l-am înţeles, iar apoi fereastra se deschise larg. Mi-am acoperit faţa cu mânile şi mi-am bagat capul între genunchi, sperând să nu mă observe nimeni. Apoi, când mi s-a părut că pericolul trecuse, mi-am urcat din nou ochii la etajul al optulea, dar am văzut-o pe mama cu o sacoşă de pânză agaţată de braţ, venind spre mine. M-am uitat cu groază la ea, neştiind daca să fug sau să stau locului sperând ca poate mă ocoleşte şi se duce la magazinul de pâine care era în spatele meu. Paşii i se potriveau tot mai repede unul după altul, iar expresia feţei ei îmi era tot mai clară. Într-o clipă înţelesesem că va trebui să mergem împreună la magazinul de pâine de unde va cumpăra repede ceva, grăbindu-se să se întoarcă cu mine acasă, în faţa tatei, iar în următoarea simţii o arsură groaznică pe faţă, urmată de o smucitură care mă smulse cu totul de pe trotuar.

                -Ce cauţi aici? Te-am căutat toată noaptea, n-am închis un  ochi. Ţie nu ţi-e ruşine?

              Anticipasem deja toate astea şi încă speram că nu mă va ameninţa cu furia tatei care era acasă şi continua să sune pe toată lumea ca să mă găsească. Mama încercă să-l sune imediat, dar suna mereu ocupat, aşa că intră să cumpere pâine, iar pe mine mă lăsă afară sub privirile pline de mustrare şi de satisfaţie ale trecătorilor care văzuseră scena. Ieşi din magazin peste două minute, pentru că fusese coadă, o coadă care-mi sporise panica pentru cîteva minute, apoi încercă din nou sa-l sune pe tata, care de data asta răspunse.

                -Am găsit-o. Şi să vezi unde era. Pe trotuar la câteva blocuri mai încoace de noi.

                Tata mai spusese ceva, apoi mama se întoarse către mine:

               -Să nu te mai prind că faci aşa ceva niciodată. Măcar de-ai fi dat un telefon să ne spui şi nouă că vrei să stai pe stradă...

              Distingeam o urmă de ironie proeminentă în tonul ei. Am mers până acasă păstrând între noi, deşi mă ţinea de mână, o linişte tensionată, care ştiam că va descinde într-o explozie de replici între tata, mama şi eu, care trebuia să-mi păstrez calmul şi să iau o atitudine plină de vinovăţie şi recunoştinţă, deşi nu resimţeam niciuna din ele.

                -Să-ţi fie ruşine! adăuga mama şi îmi făcu vânt pe uşă, înăuntru, direct sub ochii tatei.

                -Îmi pare..foarte rău, am fost mai mulţi şi..

                N-am apucat să adaug mai mult, ceea ce oricum ar fi fost inutil, pentru că tata mă trimisese în camera mea, neascultînd niciun cuvânt. Am stat acolo pe marginea patului, aşteptând să mă certe sau orice era mai rău, conştientizându-mi, în sfârşit, fapta. Simţii un gol în stomac la gândul că M., Alexandra şi Mihai văzuseră de sus, de la geam toată scena cu mine şi mama. Singura care poate nu o văzuse era cealaltă prietenă a lor Ela, care probabil era plecată în alt oraş. Îmi plăcuse întotdeauna să fac presupuneri despre aceşti patru oameni pe care îmi dorisem să-i cunosc de acum doi ani. Asta era şi motivul pentru care stăteam acum pe marginea patului aşteptându-mi cu nerăbdare pedeapsa. Realizam pe de-o parte că mă comportasem pueril, dar pe de alta, ştiam că toate faptele mele au în spatele lor adevărul care ridică la suprafaţă curiozitatea. Nu ştiam de unde vine curiozitatea, sau poate prin neştiinţa asta voluntară a cuvintelor cu care să o exprim, ascundeam un ataşament puternic impregnat în mine. Acest ,,mine” nu era o bucată a minţii mele sau a orcărei alte părţi detaşabile, era un tot necuprinzător la care nu puteam să mă gândesc decât ca la ceva foarte încăpător. Încăpuseră aici doi ani de curiozitate şi tot atâţia de devotement şi de iubire. De fapt, ele categoric nu se măsoară în ani şi nu au nicio unitate de măsură, iar eu începusem să delirez sub presiunea aştepării. Iubire? Părea că sună a ceva foarte mare. Ceva de care auzisem că nimeni nu era convins. Nici eu. Apoi am văzut-o pe mama pe hol, îndreptându-se spre camera mea. Am sărit din pat începând să ţip câteva scuze fără vreun efect, fiind nevoită, câteva secunde mai târziu, să-mi reiau şederea, de data asta în capul patului. Apoi, împreună cu mama, tata începu să tragă uşa din balamale, reuşind să o scoată în cele din urmă, alăturând-o de unul din pereţii holului. Am privit scena uimită până în vîrful buzelor pe care le acopeream încercând să ascund un zâmbet mare şi obraznic care mi-ar fi prelungit cu siguranţa pedeapsa, daca ar fi fost descoperit. Mi-am schimbat poziţia de vreo câteva ori mototolindu-mi cuvertura sub fund şi încercând să înţeleg ce vor să facă cu uşa şi cu mine, dar n-am înţeles decât că probabil uitasera temporar de păţania mea.

                -Ai să stai aici fără uşă şi o sa citeşti, poate îţi mai vine mintea aia la cap.

                -Bine.

             Răspunsul meu păru că îi mulţumeşte, aşa că am fost şi eu mulţumită cu pedeapsa care numai a pedeapsă nu suna. Pese câteva minute îşi aminti că măcar la bibliotecă şi la şcoală ar trebui să-mi dea voie, aşa că veni să mă anunţe că pot să merg doar ,,aici” şi ,,acolo” şi că trebuie să vin acasă până la ora patru după-masa. Programul îmi convenea, partea cu uşa nu prea. Dar după câteva zile, ochiul părinţilor îşi pierduse din agerime. Dimineaţa plecam cu o oră mai devreme la şcoală, reuşind să-mi schimb orele din orar, după şcoală mergeam la bibliotecă o ora, iar apoi mă întorceam ţopăind acasă. Părinţii îmi observaseră fericirea care se lovea de toţi pereţii casei, dar deciseră să nu mă bage în seamă. Eu, însă, nu concepeam cum putuseră să se gândească la o asemenea pedeapsă care îmi oferea de fapt libertatea pe care nu o avusesem niciodată. Puteam să citesc orice, să scriu orice, despre oricine şi să văd pe oricine pentru că ei pur şi simplu credeau că eu sunt pedepsită.

                                                                                                *

               Într-una din zile am intrat în magazinul de discuri din centrul oraşului, singurul din oraş care comercializa toate genurile de muzică pe discuri de vinil de cea mai bună calitate. Clopoţeii de la intrare îmi trădară prezenţa, iar vânzătorul şifonat cu barbă lungă şi ochi mari se uită spre mine.

               -Bună ziua!

               -Bună ziua, eu sunt Hans.

               -Greta, imi pare bine, am răspuns îngânând un zâmbet într-unul dintre colţurile gurii.

             Am aruncat în treacăt o privire pe rafturile din spatele tejghelei încercând să desciferz cât mai multe titluri de pe discurile care erau mai puţin înghesuite.

                -Căutaţi ceva anume?

                -Noul disc al celor de la ,,The Smiths”

            În timp ce vânzătorul dispăruse în spatele unei perderle înflorate, se auziră din nou clopoţeii de la intrare. Aceeaşi privire rece, familiară de care ma lovisem atâţia ani la rând şi care acum îmi arse retina şi mă făcu să-mi privesc vârfurile pantofilor.

                -Bună ziua! am îngăimat ridicand din nou capul

                -Bună!

             Salutul tipic al lui Mihai care nu era niciodată altfel atunci când mi-era adresat mie. Cred că îşi făcuse un un salut special pentru mine, cu tonul care considerase el că trebuie, privirea şi toate cele. Bineînţeles, toate lipsite de culoare şi fără pic de expresie, izvorând din pivniţa sufletului său. Acolo sigur era întuneric şi frig, ca într-o pivniţă de prizonieri…

                -Uitaţi discul ! vânzătorul îmi întinse o copertă gri înfăşurată în plastic

         În spatele meu puteam să ghicesc privirea care analiza obiectul din mâna vânzătorului şi neiertându-mă nici pe mine.

                -Multumesc ! am spus uitându-mă pe spatele coperţii discului, iar mai apoi controbăind în geacă după o hârtie de cincizeci de lei. Am plătit şi am ieşit, salutând scurt şi cu vocea subţiată de agitaţie.

            Mi se derulase prin faţa ochilor întamplarea cu mama care avusese loc cu o săptămână înainte şi faptul că el ştia probabil motivul agitaţiei mele, văzând la rândul lui scena. Am grăbit pasul urmărind să mă depărtez cât mai repede de magazin, dar drumul nu avea nicio cotitură până la următoarea staţie.

                  -Greta, Greta….

          Mi-am întors capul cu o oarecare întârziere îngrozită de familiaritatea vocii şi de faptul că tonul era altul.

               -Da. Bună ziua..

               -Văd că ai gusturi la muzică. ,,The Smiths” nu place oricui.

               -Mai ascult câteodată, am răspuns neştiind ce să spun

               -Hai şi tu pe la mine, şi aşa stăm aproape, să-ţi arăt nişte discuri cu o muzică pe care sigur n-o ştii.

           O vedeam pe mama, pe tata, uşa şi auzeam concomitant cuvântul ,,pedeapsă”, precedat de alte două, ,,ora patru”, apoi am decis că în ziua aceea stătusem mai mult la şcoală.

                -Bine, i-am spus pe un ton nefiresc de prietenos

                Nu m-am încumetat să rup liniştea care se ţesuse cu un fir atât de gros în jurul nostru.  În mintea mea se înghesuiau cuvintele unul peste altul în timp ce probabil la el în pivniţă era linişte.

                                                                                                *

           Din boxele pick-up-ului aşazate la baza a doi pereţi ai dormitorului, se auzea prima melodie de pe discul semnat ,,The Smiths” pe care tocmai îl cumpărasem. Pe melodia asta au apărut pe rând M., Ela şi Alexandra şi am reuşit să fac cunoştinţă cu fiecare, ceea ce m-a facut să simt deodată fericirea şi teama de a nu încălca prea mult regulile într-o singură zi. Am ascultat muzică vreo două ore, schimbând discuri şi vorbind despre fiecare în parte, când, unde şi cum a fost înregistat. Eu ascultam pentru că mi s-a părut că aşa trebuie. Am plecat seara pe la opt cu bucuria, ascunsă în buzunar, că o cunoscusem pe Alexandra. Când am ajuns acasă am desfăşurat hârtiile mototolite din geacă şi am citit povestea scrisă de ea. De pe spatele uneia dintre hârtii am transcris recomandările de discuri şi cărţi de la Mihai, apoi am pitit totul după dulap.

       Pedeapsa mea a fost prelungită două săptămâni după ce ai mei găsiseră vreo cinci cutii de ciocolată goale şi patru pachete de ţigări sub pat. După asta au revenit la sentimente mai bune şi mi-au montat uşa înapoi în balamale.

                                                                                                *

               

        Pe Mihai şi pe Alexandra i-am mai vizitat doar de două ori de atunci. În ultimele întrevederi Mihai era abătut şi refuza să vorbească despre orice în afară de muzica lui. Uneori, în momentele lui bune, ieşea la iveală o nonşalanţă în vorbele lui care mi-era străină întrutotul. Am înţeles mai tîrziu că era de fapt curiozitatea pe care o ascundea peste tot pe lîngă el. Curiozitatea lui, care devenise de mult şi a mea, despre Alexandra. A mea se născuse  cel mai probabil din naivitate, iar a lui poate că din recunoştinţă şi din dorinţa de a reacţiona cumva la ceea ce i se întamplă. Fireşte că n-a putut. La fel cum eu a trebuit cândva să-i cunosc pe ei, la fel ea a simţit să nu mai fie şi n-a mai fost. După ce a plecat am ştiut că rămăsese pe umărul lui drept sau că-i stătea pitită sub guler . Mereu a fost cu el, în buzunar sau pe hârtie. Era peste tot pe el şi în el. Acolo era casa lui şi a ei, iar atunci realizasem că de fapt asta era ceea ce iubeam. Alexandra era acum şi pe umărul meu. Doream să fie peste tot pentru că ştiam ca are nevoie de ea şi va avea mereu.

Să visezi, e permis

     

               Du-te și visează! Folosește-ți visele ca să ai amintiri cu oamenii pe care                îi iubești și nu-i poți avea lângă tine.

Ce am mai vazut

 

      O gară în care pot să intuiesc pe la colțuri trupuri culcate pe asfalt care își odihnesc în voie mintea pe cine știe unde. Lângă gară câteva blocuri cu zece și opt etaje din care nu se mai zăresc decât contururile pe jumătate. Seamănă a cutii din care cineva scoate în fiecare seara luna și stelele și le pune să joace pe cer un joc de lumini pe care unii de-ai noștri încearcă să-l înțeleagă.
     Când aveam șase ani și priveam cerul vara din grădina bunicilor, încercam să le urmăresc până dimineața, să văd unde se duc. Adormeam de fiecare dată în același fel, cu fața în sus, iar spre dezamăgirea mea mă trezeam întotdeauna în bucătăria de vară cu bunica pregătind micul dejun lângă mine.
     Lângă blocurile pe jumătate adormite e un parc, adică patru leagăne, un balansoar și două bănci. Parcă au trecut două veacuri de atunci, dar o aud și acum pe mama care strigă exasperata ,,mai încet măi copilule, ca ai să cazi". Din cauza asta, după ce ne întorceam din parc, somnul meu de după-masă începea mereu cu o căzătură zdravănă din leagăn sau de pe balansoar. Ori leagănul se balansa prea tare, ori eu nu eram atentă și cădeam într-o parte de pe balansoar.
    În fața parcului e casa Dianei. Acum și casa ei e luminată doar de stâlpii de iluminat de pe marginea trotuarului. Diana era cea mai bună prietena a mea de la școală. Evindent că existau și alți prieteni buni pe lângă ea, prietenii buni din parc, de la înot ș.a.m.d, dar ea venea cel mai des la noi acasă și cu ea inventam cele mai multe jocuri. Cred totuși că acum a rămas doar casa bunicii.
    În drumul spre casă e stația de autobuz care arată acum ca o ciupercă alungită. Nu s-a schimbat deloc de zece ani. De aici pleacam întotdauna la școală ( acolo unde era cel mai palpitant să mergi  pe-atunci). Acum e locul din care rareori mai iau autobuzul pentru că drumul spre școală s-a schimbat cu drumul către facultate.
    În fața casei mele e grădina cu Liliacul deasupra căreia zboară acum tânțarii. Liliacul era preferatul nostru acum mulți ani. Al nostru, adică al meu, al Dianei și al lui Florentin ( vecinul de bloc ). Obișnuiam să ne cățărăm în vârf, spre disperarea mamei, pentru a-l urmări pe domnul E., care era cel mai ciudat vecin al nostru. Tot din Liliac rupeam flori pentru ziua părinților, pentru învățătoare și pentru domnul E pe care îl enervau de-a binelea vizitele noastre de întâi martie, singura zi în care geamul său de la parter era împodobit cu flori de liliac și cu iarbă.
    La etajul al patrulea în blocul de lângă Liliac, este casa noastră. Geamul dinspre grădină e al camerei mele. Locul de unde urmăresc câteodată pe toate acestea și mă întreb daca totul, așa cum știam că este când eram mică, mai există undeva.

Despre cum l-am pierdut pe "eu"

     

         Aș putea să-ți povestesc cum l-am pierdut pe Edgar, un beagle care mă privea inocent, dar care avea grija să pierd aproape în fiecare dimineața autobuzul la aceeași oră, sau despre cum mi-am rătăcit bicicleta printr-un oraș străin din Canada, iar mai apoi aș putea să-ți omor timpul povestindu-ți despre cum m-am pierdut pe mine.
         M-am cunoscut acum nouășpe ani într-un spital doldora de oameni care bântuiau haotic pe holuri, îmbrăcați în alb. Câțiva, cu ochii măriți și cu o expresie vomitiv-înduioșătoare pe față, își lăsau emoțiile să curga ca un fluviu asupra mea, fapt care mai târziu apăsa greu asupra urechilor lor. Plângeam încontinuu câte o jumătate de oră și mă opream câte un sfert pentru o pauză de somn și alte doua ore pentru o masă. Ironia era că nu mă durea niciodată gura de la prea mult țipat și nicidecum stomacul de la prea puțină mâncare. Doi ani am continuat așa, iar mai apoi s-a mai născut încă unul ca mine. Mai târziu aveam să facem o echipă bună.
   
        Șapte ani mai târziu mă găseam și eu în rândul elevilor model din clasa întâi. Singurii cei mai lustruiți din școala și singurii cei mai puțin problematici, dar cu șanse mari de a se expune vreunei nefăcute care avea să umezească un pic ochii părinților.

        Liceul. După ce treci prin așa ceva, cu siguranță vei fugi data viitoare cât te țin picioarele. Pleci de acolo cu dureri de stomac și o stare acută de plictiseală, constatând că ți-ai consumat de fapt toată ziua, asistând la explicații care nici măcar nu te interesau vreun pic și dormind aproape jumătate din timp, privindu-ți periodic interesat profesorul de fizică. Ce fizică, când tu de fapt optaseși pentru filologie sau științe sociale? Când începi să-ți mai mărești un pic ochii pentru că se vorbește despre Pădurea norvegiană în jurul tău, și tu nu știi de unde vine salvarea, campionul la mestecat gumă din ultima bancă se trezește să-și exprime violent dorința de a ieși din clasă pentru că îl sună încontinuu maică-sa. Acum tu poți să picuri din nou salivă în colțul umed al băncii..nu se știe de unde sare iepurele data viitoare.
      Într-un final am ajuns să număr și ziua în care am părăsit liceul. Mare fericire și niciun regret. Probabil doar acela că a mai trecut o etapă, poveste veche care se învârte pe lângă fiecare din noi cândva. În același timp, știu că am lăsat acolo câțiva ani adunați între câțiva pereți și o veche "eu" care îmi plăcea. Pobabil se va întoarce cândva..n-a acceptat ideea de conformism, pesimism și nehotărâre.

O parte din nu știu ce

       

         Era ora 21:20. Luna era de mult deasupra blocului meu, adunând o puzderie de tânțari care mișunau încontinuu pe lânga plasa fixată în deschizătura ferestrei. În minte nu aveam decât melodia care a spart liniștea dimineții trecute, iar pe buze gustul din paharul de Pepsi pe care din întâmplare încă îl mai aveam în mână. Probabil ceilalți plecaseră ieri. Unul din ei m-a întrebat dacă mă urc și eu în trenul de 7, dar nu m-am obosit să răspund mai mult decât un "nu", care m-am străduit să oprească și valul de întrebări care urma. De fapt, am mai rămas vreo două zile.
         N-am știut niciodată că un simplu dulap din lemn poate face atâta zarvă. Știam că cineva își face loc înăuntru, dar nu m-am sinchisit să deschid ușile. În mod sigur nu era cea mai confortabilă încăpere.
         A rezistat destul de mult. Când a iesit din dulap era transpirat din cap până în picioare și acoperit cu câteva eșarfe. Își potolise foamea, pe timp de noapte, cu doua salate. Atunci mi-am descoperit și eu castronul în brațele lui, aproape gol. Nimeni nu observase când dispăruse. Nici măcar eu. Era genul de om căruia nimeni nu-i simțea lipsa, iar când era prin apropiere se străduia să se facă auzit de toată lumea, deși toată lumea avea adesea dopuri în urechi. Nu știam ce l-a împins să rămână, dar aveam nevoie de cineva care să vorbească și pentru mine, să omoare liniștea din camera doișpe.
         M-a întrebat de ce am rămas, iar eu n-am știut ce să-i răspund. Am omorât curiozitatea cu puțin scepticism și am lăsat-o să sângereze. L-am întrebat de ce vrea să știe și am trecut rapid la altceva. Nu vroiam să mai împui și capul altora cu cuvinte inutile, care de obicei se materializeaza doar ca să umple spațiul dintre doi oameni cazuți de pe două planete diferite într-un moment inoportun. Mă săturasem teribil de acele momente atât de prezente în viața mea. Am tăcut din gură și m-am străduit să ascult cu atenție ceea ce încerca să îndruge. Vroiam să văd până unde poate ajunge inventivitatea unui om atunci când i se cere o explicație, iar el e perfect conștient că ea nu poate să fie decât o minciuna..o minciună neșlefuită. Așa că, m-am pomenit cu un răspuns mai mult decât lung la o întrebare rostită într-o doară: "tu de ce ai rămas?" Am trecut cu vederea partea cu dulapul pentru că riscam să nu mă aleg cu niciun răspuns și eventual să rămân din nou singură. S-a străduit până la epuizare să născocească ceva ce se voia credibil cu orice preț. Așa că și-a fixat privirea în a mea și a început să improvizeze dintr-o singură suflare cea mai puerilă scuză pe care am auzit-o. Așa am aflat că după vreo trei beri și un pahar de vin s-a gândit că trebuie să doarmă undeva. A găsit dulapul care a devenit adăpost pentru o noapte în mintea lui. După ce și-a mâncat proviziile, cauza pentru care toate hainele îi duhneau a oțet, a adormit. Nu mi-am putut stăpâni un hohot de râs. Povestea totul cu o expresie nevinovată ca și cum vroia să se scuze de ceva, dar în același timp se străduia să pară sigur pe sine. Nu era genul de om care se sinchisea de părerea altora, dar acum chiar se străduia.
           După vreo cinci cafele și o un pachet de țigări pe care l-am împărțit pe din două, ne-am trezit în drum spre gară. Schimbam impresii despre bucata de carne pe care au frământat-o toți cu o noapte înainte. Și toate astea porneau din mintea unui tip lucid. Cine ar fi crezut că, conținutul ieftin și ambalajul lucios pot sa prindă atât de puțin după atâta stradanie și sudoare vărsată. Am zâmbit doar și l-am lăsat să vorbească. În sfârșit, știam adevărul.
          Ne-am pomenit deodată în fața ghișeului de bilete. I-am propus să luăm trenul spre Constanța și să stăm acolo vreo trei zile, iar de acolo să stabilim o altă direcție. Aveam vacanță încă două săptămâni, iar pe ai nostri îi liniștiserăm cu un telefon care le confirma că încă suntem la Sibiu, în vizită la Ana. Cu biletele în buzunar ne-am așezat pe o bancă din fața gării și am profitat de ocazie ca să-l provoc la vorbă. În mintea mea pulsa dorința de a ști mai multe. Mi-a confirmat ceea ce știam deja, că rămăsese pentru că știa ca eu rămân și pentru că păream un om atât de dificil care atrăgea după el curiozitatea, încât știa că acum găsise ocazia să mă descoasă. Îmi spusese asta în două rânduri și nu țineam neapărat să o mai aud periodic încă odată. Era un bun observator, așa că, a observat rapid schimbarea. Începuse să-mi tremure buza superioară ca naiba și ochii priveau în gol. Știam deja simptomele și cum se văd pe dinafară. Mă mustram teribil în minte, dar treaba asta nu mă ajuta cu controlul. Îmi uram sensibilitatea asta, mai ales când apărea în momente neprevăzute. Începuse să se apropie de mine înfricoșător de mult. Prevedeam ce urmează, așa că m-am ridicat rapid, uitându-mă la ceas, "încă cinci minute!". S-a ridicat buimăcit de-a binelea și am început să alergăm spre peron.
          Am mai stat încă trei zile în Constanța la un prieten de-al meu, iar apoi am plecat spre stațiunile din sud. Ne-am oprit în 2 Mai. Am stat la cort o noapte, iar în cealaltă a plecat spre București. M-am întors și eu după vreo trei zile și ne-am întâlnit inevitabil la liceu pe 4 iunie. Stiam deja că vara mea nu va mai fi aceeași cu celălalte și a fost una din puținele dăți în care nu m-am înșelat.

Rucsacul verde

De luat rucsacul verde.  Ultimele cuvinte care mă leagă, nu foarte stâns, de adolescenţa în care m-am împotmolit destul de neîndemânatic cu câţiva ani buni în urmă. Un bilet prins de frigiderul din bucătărie îmi promitea la orice oră că în curând îmi voi uita adolescenţa pentru totdeauna, iar împreună cu ea toate îndeletinicirile mele prosteşti şi greşelile banale care m-au ţinut cu ochii lipiţi de tavan patru ani de-a rândul, câte patru ore în fiecare noapte. Îmi părea rău doar de pianul lipit de peretele din camera mea şi uitat acolo timp de doi ani. Suportase atâtea game şi studii mai întâi cantate îndoielnic, apoi cu promisiunea că voi ajunge un muzician de succes (la fel ca solistul care a concertat pe scena Filarmonicii cu trei zile în urmă), iar într-un final cu convingere (promiţându-mi că voi fi măcar un profesor bun). După cei doisprezece ani de şcoală şi patru ani de chin la nivel mai înalt într-o oarecare Universitate, nu i-a mai ridicat nimeni capacul de lemn ca să-i perie dinţii albi. Cam atât a ţinut şi cu pianul, iar mai apoi a fost sentimentul acela stupid şi straniu când nu ştii ce să faci. Au urmat trei ani de muncit în voie, fiecare venind cu promisiunea lui de durere. Aveam douazeci şi trei de ani şi o silă fără proporţii adunată la olaltă cu o durere care nu ştiam nici eu de unde vine. Trăiam haotic doar pentru că trebuia şi eram nevoită să-mi chinui timpanele în fiecare zi la grădiniţa de pe Strada Crinului numarul 6. În schimb primeam nouă sute de lei pe lună şi un concediu de două luni jumate în fiecare vară. Jur că a părut o treabă bună la început!

            Aşa că, după câţiva ani de grădiniţă zilnică şi monotonie îngroşată la maximum (în aşa fel încât nu mai puteam să disting altceva pe lângă treburile zilnice, obligatorii şi plictisitoare), m- am pricopsit cu idea asta de a pleca şi cu biletul de pe frigider. Aveam nişte bani economisiţi de pe timpul facultăţii şi alţii strânşi pe parcursul a câţiva ani. Îmi omoram timpul singură, aşa că nu aveam pentru cine să-mi fac griji. Mi-am împachetat câteva lucruri uzuale, mi-am umplut rucsacul verde cu mâncare şi bani şi am lipit biletul albastru pe frigider cu o noapte înainte de plecare. Acum îmi amintesc de el mai limpede decât de alte lucruri şi stiu că a rămas obiectul care m-a încurajat ultima dată să închid uşa pe dinafară, “ia rucsacul verde şi pleacă odată!”. Mi-am adus aminte de petecul de hârtie, iar pe el s-au scris între timp şi motivele pentru care am decis să las totul baltă după atâţia ani în care aş fi putut face asta, scurtându-mi sentinţa şi condamnarea la monotonie.

            Primul an de liceu a fost începutul. Eram copila din a doua bancă de pe rândul de la geam care şi-o făcuse prietenă pe una dintre colegele noi (erau doar două colege care veniseră în clasa a noua la noi la şcoală). O preferasem pe japoneza mai timidă, singuratică, dar care părea la o primă vedere că avea o oarecare inteligenţă. Stătea mereu singură în a doua bancă de la perete şi nu vorbea niciodată cu nimeni, decât atunci când era urgentă nevoie. În pauze ieşea întotdeauna din clasă şi se întorcea mereu la fix la următoarea oră. Nu era observată de nimeni, ca de, nu râdea niciodată fără motiv şi nici nu râvnea să se facă plăcută în vreun fel. Numai eu o observam puţin mai mult decît o făceau ceilalţi, dar ştiam tot atâtea lucruri câte ştiau şi ei, singura diferenţă era că eu tânjeam să aflu mai mult.

            Odată, era de ziua mea când adusesem bomboane la şcoală, un coleg o observase mai mult decât o făcea deobicei. Cum la noi în clasă nimeni şi nimic nu trecea neobservat, venise şi rândul ei. Tocmai îi întinsesem cutia cu bomoane Africana, iar unul din băieţii aflaţi în dreptul nostru îi luase foile de pe masă şi începuse să le citească cu voce tare, mai apoi rupându-i-le şi aruncând resturile în sus. În ziua aia am auzit-o prima dată aruncând replici acide şi atât de dure încât l-au ţinut departe pe nătărău în următorii ani. Am ajutat-o să-şi recupereze foile, iar ea mi-a replicat calm şi rece un  “mulţumesc” urmat de  “aici sau acasa, tot la coşul de gunoi ajungeau mai devreme sau mai târziu”.

           Nu mai ţin minte cum am ajuns să stăm în aceeaşi bancă, dar a fost cea mai frumoasă prietenie pe care am legat-o vreodată. Am aflat ulterior că scria eseuri pe care le publica la o revistă care apărea lunar, iar timpul liber şi-l ocupa citind, fumând şi gătind.

            Prietenia cu Miu a fost cel mai bun lucru care mi s-a întamplat în cei patru ani de liceu. În rest, toată perioada aceea a fost de o banalitate aspră din care mă zbăteam să ies, dar nu am reuşit niciodată.

           Nu m-am integrat niciodată în grupurile de vorbăreţi şi filosofi care se iveau gălăgios pe coridoarele şcolii. Eram prea timidă să privesc fix pe cineva în toată mulţimea aceea de şapte, opt inşi când ştiam că toţi îşi vor aţinti privirile spre mine ca spre un intrus prea plicticos. Părerile variau, pentru unii eram probabil lipsită de personalitate, dotată cu prea puţină intelgenţă pentru a putea face faţă discuţiilor lor, probabil că unii credeau că sufăr şi de idioţenie de nu vorbesc niciodată decât cu câteva persoane cărora mă adresam din obişnuinţă, să mai bag şi eu în seamă pe cineva. În realitate, eram mai nonconformistă decât puteau ei să creadă şi mă durea în paişpe de atenţia lor. Mi se părea mai confortabil să folosesc o expresie rigidă, lipsită de orice urmă de expresivitate şi să mă feresc de orice analiză mai amănunţită a vreunui necioplit. Mă hotărâsem să nu bat apa în piuă doar de dragul de a mulţumi pe cineva. În sfârşit, nu a ţinut. Am minţit în gura mare în faţa grupului de gură cască ca mi-l  făcusem pe nu ştiu care prieten într-o vară (că cică eu eram fata care nu avusese niciodată prieten) şi că sunt culmea teribilismului. În realitate, nici nu pusesem gura pe vreo ţigară până în clasa a doişpea, iar excapadele mele se reduceau la drumul spre casă, care dura o jumătate de oră, dacă mai făceam câteva ocolişuri.

          Scriam în fiecare seară într-un aşa-zis jurnal rupt şi ars din greşeală de un chibrit. Acolo spuneam adevărul. Caietul acela mă făcea să  plâng mai convingător decât o făcea o ceapă. Lacrimile se opreau repede, dar sughiţurile mai durau o oră, iar apoi adormeam cine ştie unde. A doua zi golul din stomac se mai domolea şi mergeam conştiincios la şcoală cu jurnalul în ghiozdanul de umăr. În clasa a unsprezecea, pe la mijlocul anului, l-am uitat din greşeală în bancă. Am chiulit de la matematică ca să ajung la un film pe Mureşenilor, iar în grabă îmi uitasem confesiunile prin bancă. Eram culmea neîndemânării. Când m-am întors să-mi recuperez caietul a fost prea târziu. L-am găsit, conform tradiţiei, la gunoi. În ziua aia m-am întors acasa târziu cu un pachet de ţigări la bord, cu geaca în mână duhnind a tutun şi cu pantofii plini de noroi. M-am trantit în pat şi am adormit imediat. Am avut noroc că ai mei plecaseră la rude prin Iaşi.

         A doua zi a fost lipsită de evenimente. Nimeni nu mi-a acordat mai multă atenţie decât de obicei, aşa că, ştiam că totul e în regulă, dar că buba se va sparge la un moment dat. S-a spart, dar nu mi-a păsat. Cui o să-i mai pese peste câteva luni?

         În următorul an am revenit la singurătatea obişnuită. De data asta îmi plăcea. Apoi mi-am făcut un amic cu care pierdeam timpul pe acoperişul unei case de vizavi de staţia de autobuze. Anul acela a fost mai puţin dureros. Am început să călătoresc mult cu noul amic şi am astupat golul adolescenţei cu un optimism voit, o prietenie, excursii şi câteva ore de studiu.

         Atunci am descoperit un nou obicei. Am început să călătoresc în fiecare weekend oriunde îmi era la îndemână. Mergeam singură sau cu un prieten, dar asta conta prea puţin.

         După cei şase ani care au precedat anii de facultate, am reuşit să mă desprind de tot ceea ce se agăţa de trecut şi mi-am urmat noul obicei. Am plecat în Australia.