Despre cum l-am pierdut pe "eu"

     

         Aș putea să-ți povestesc cum l-am pierdut pe Edgar, un beagle care mă privea inocent, dar care avea grija să pierd aproape în fiecare dimineața autobuzul la aceeași oră, sau despre cum mi-am rătăcit bicicleta printr-un oraș străin din Canada, iar mai apoi aș putea să-ți omor timpul povestindu-ți despre cum m-am pierdut pe mine.
         M-am cunoscut acum nouășpe ani într-un spital doldora de oameni care bântuiau haotic pe holuri, îmbrăcați în alb. Câțiva, cu ochii măriți și cu o expresie vomitiv-înduioșătoare pe față, își lăsau emoțiile să curga ca un fluviu asupra mea, fapt care mai târziu apăsa greu asupra urechilor lor. Plângeam încontinuu câte o jumătate de oră și mă opream câte un sfert pentru o pauză de somn și alte doua ore pentru o masă. Ironia era că nu mă durea niciodată gura de la prea mult țipat și nicidecum stomacul de la prea puțină mâncare. Doi ani am continuat așa, iar mai apoi s-a mai născut încă unul ca mine. Mai târziu aveam să facem o echipă bună.
   
        Șapte ani mai târziu mă găseam și eu în rândul elevilor model din clasa întâi. Singurii cei mai lustruiți din școala și singurii cei mai puțin problematici, dar cu șanse mari de a se expune vreunei nefăcute care avea să umezească un pic ochii părinților.

        Liceul. După ce treci prin așa ceva, cu siguranță vei fugi data viitoare cât te țin picioarele. Pleci de acolo cu dureri de stomac și o stare acută de plictiseală, constatând că ți-ai consumat de fapt toată ziua, asistând la explicații care nici măcar nu te interesau vreun pic și dormind aproape jumătate din timp, privindu-ți periodic interesat profesorul de fizică. Ce fizică, când tu de fapt optaseși pentru filologie sau științe sociale? Când începi să-ți mai mărești un pic ochii pentru că se vorbește despre Pădurea norvegiană în jurul tău, și tu nu știi de unde vine salvarea, campionul la mestecat gumă din ultima bancă se trezește să-și exprime violent dorința de a ieși din clasă pentru că îl sună încontinuu maică-sa. Acum tu poți să picuri din nou salivă în colțul umed al băncii..nu se știe de unde sare iepurele data viitoare.
      Într-un final am ajuns să număr și ziua în care am părăsit liceul. Mare fericire și niciun regret. Probabil doar acela că a mai trecut o etapă, poveste veche care se învârte pe lângă fiecare din noi cândva. În același timp, știu că am lăsat acolo câțiva ani adunați între câțiva pereți și o veche "eu" care îmi plăcea. Pobabil se va întoarce cândva..n-a acceptat ideea de conformism, pesimism și nehotărâre.