Suflet

     

         Nu arăți, te vezi. Te vezi pe geamurile înfrigurate, pe paharul de pe masă și te simți prin fulare. Nu ai reușit nici astăzi să smulgi niciun zâmbet, niciunui bezmetic de pe stradă. Ăștia-s orbi și merg doi pași înainte și unul înapoi, furându-și fericirea unul altuia. Dar pe prăpaditul ăla cu ghiozdanul atârnându-i pe umeri din pricina bretelelor prea largi și prea tocite, pe el l-ai făcut să râdă. I-ai aburit ferestrele de pe holul școlii și așa l-ai făcut să deseneze. Acum nu-l mai oprește nici maică-sa, nici bunică-sa, nici amărâta învățătoare. Când își încheie socotelile cu ferestrele, doar femeia de serviciu îl mai înghiontește în zadar. Ea nu o să înțeleagă niciodată că el nu o să-și abandoneze desenele în cârpele ei prăfuite și ude, iar el știe asta. Și geamurile o știu. Și tu o știi.
        Tu ești suflet și te vezi în afara oamenilor și te arăți în ei. Îi arăți pe ei și îi faci să se simtă și să se vadă. Dacă n-ai fi, gemurile ar fi mereu gri iarna și oamenii ar fi cazători, ca frunzele. Numai Florin și cei de vârsta lui ar mai exista un timp, pentru că ei te aprind singuri.