Ce am mai vazut

 

      O gară în care pot să intuiesc pe la colțuri trupuri culcate pe asfalt care își odihnesc în voie mintea pe cine știe unde. Lângă gară câteva blocuri cu zece și opt etaje din care nu se mai zăresc decât contururile pe jumătate. Seamănă a cutii din care cineva scoate în fiecare seara luna și stelele și le pune să joace pe cer un joc de lumini pe care unii de-ai noștri încearcă să-l înțeleagă.
     Când aveam șase ani și priveam cerul vara din grădina bunicilor, încercam să le urmăresc până dimineața, să văd unde se duc. Adormeam de fiecare dată în același fel, cu fața în sus, iar spre dezamăgirea mea mă trezeam întotdeauna în bucătăria de vară cu bunica pregătind micul dejun lângă mine.
     Lângă blocurile pe jumătate adormite e un parc, adică patru leagăne, un balansoar și două bănci. Parcă au trecut două veacuri de atunci, dar o aud și acum pe mama care strigă exasperata ,,mai încet măi copilule, ca ai să cazi". Din cauza asta, după ce ne întorceam din parc, somnul meu de după-masă începea mereu cu o căzătură zdravănă din leagăn sau de pe balansoar. Ori leagănul se balansa prea tare, ori eu nu eram atentă și cădeam într-o parte de pe balansoar.
    În fața parcului e casa Dianei. Acum și casa ei e luminată doar de stâlpii de iluminat de pe marginea trotuarului. Diana era cea mai bună prietena a mea de la școală. Evindent că existau și alți prieteni buni pe lângă ea, prietenii buni din parc, de la înot ș.a.m.d, dar ea venea cel mai des la noi acasă și cu ea inventam cele mai multe jocuri. Cred totuși că acum a rămas doar casa bunicii.
    În drumul spre casă e stația de autobuz care arată acum ca o ciupercă alungită. Nu s-a schimbat deloc de zece ani. De aici pleacam întotdauna la școală ( acolo unde era cel mai palpitant să mergi  pe-atunci). Acum e locul din care rareori mai iau autobuzul pentru că drumul spre școală s-a schimbat cu drumul către facultate.
    În fața casei mele e grădina cu Liliacul deasupra căreia zboară acum tânțarii. Liliacul era preferatul nostru acum mulți ani. Al nostru, adică al meu, al Dianei și al lui Florentin ( vecinul de bloc ). Obișnuiam să ne cățărăm în vârf, spre disperarea mamei, pentru a-l urmări pe domnul E., care era cel mai ciudat vecin al nostru. Tot din Liliac rupeam flori pentru ziua părinților, pentru învățătoare și pentru domnul E pe care îl enervau de-a binelea vizitele noastre de întâi martie, singura zi în care geamul său de la parter era împodobit cu flori de liliac și cu iarbă.
    La etajul al patrulea în blocul de lângă Liliac, este casa noastră. Geamul dinspre grădină e al camerei mele. Locul de unde urmăresc câteodată pe toate acestea și mă întreb daca totul, așa cum știam că este când eram mică, mai există undeva.