Rucsacul verde

De luat rucsacul verde.  Ultimele cuvinte care mă leagă, nu foarte stâns, de adolescenţa în care m-am împotmolit destul de neîndemânatic cu câţiva ani buni în urmă. Un bilet prins de frigiderul din bucătărie îmi promitea la orice oră că în curând îmi voi uita adolescenţa pentru totdeauna, iar împreună cu ea toate îndeletinicirile mele prosteşti şi greşelile banale care m-au ţinut cu ochii lipiţi de tavan patru ani de-a rândul, câte patru ore în fiecare noapte. Îmi părea rău doar de pianul lipit de peretele din camera mea şi uitat acolo timp de doi ani. Suportase atâtea game şi studii mai întâi cantate îndoielnic, apoi cu promisiunea că voi ajunge un muzician de succes (la fel ca solistul care a concertat pe scena Filarmonicii cu trei zile în urmă), iar într-un final cu convingere (promiţându-mi că voi fi măcar un profesor bun). După cei doisprezece ani de şcoală şi patru ani de chin la nivel mai înalt într-o oarecare Universitate, nu i-a mai ridicat nimeni capacul de lemn ca să-i perie dinţii albi. Cam atât a ţinut şi cu pianul, iar mai apoi a fost sentimentul acela stupid şi straniu când nu ştii ce să faci. Au urmat trei ani de muncit în voie, fiecare venind cu promisiunea lui de durere. Aveam douazeci şi trei de ani şi o silă fără proporţii adunată la olaltă cu o durere care nu ştiam nici eu de unde vine. Trăiam haotic doar pentru că trebuia şi eram nevoită să-mi chinui timpanele în fiecare zi la grădiniţa de pe Strada Crinului numarul 6. În schimb primeam nouă sute de lei pe lună şi un concediu de două luni jumate în fiecare vară. Jur că a părut o treabă bună la început!

            Aşa că, după câţiva ani de grădiniţă zilnică şi monotonie îngroşată la maximum (în aşa fel încât nu mai puteam să disting altceva pe lângă treburile zilnice, obligatorii şi plictisitoare), m- am pricopsit cu idea asta de a pleca şi cu biletul de pe frigider. Aveam nişte bani economisiţi de pe timpul facultăţii şi alţii strânşi pe parcursul a câţiva ani. Îmi omoram timpul singură, aşa că nu aveam pentru cine să-mi fac griji. Mi-am împachetat câteva lucruri uzuale, mi-am umplut rucsacul verde cu mâncare şi bani şi am lipit biletul albastru pe frigider cu o noapte înainte de plecare. Acum îmi amintesc de el mai limpede decât de alte lucruri şi stiu că a rămas obiectul care m-a încurajat ultima dată să închid uşa pe dinafară, “ia rucsacul verde şi pleacă odată!”. Mi-am adus aminte de petecul de hârtie, iar pe el s-au scris între timp şi motivele pentru care am decis să las totul baltă după atâţia ani în care aş fi putut face asta, scurtându-mi sentinţa şi condamnarea la monotonie.

            Primul an de liceu a fost începutul. Eram copila din a doua bancă de pe rândul de la geam care şi-o făcuse prietenă pe una dintre colegele noi (erau doar două colege care veniseră în clasa a noua la noi la şcoală). O preferasem pe japoneza mai timidă, singuratică, dar care părea la o primă vedere că avea o oarecare inteligenţă. Stătea mereu singură în a doua bancă de la perete şi nu vorbea niciodată cu nimeni, decât atunci când era urgentă nevoie. În pauze ieşea întotdeauna din clasă şi se întorcea mereu la fix la următoarea oră. Nu era observată de nimeni, ca de, nu râdea niciodată fără motiv şi nici nu râvnea să se facă plăcută în vreun fel. Numai eu o observam puţin mai mult decît o făceau ceilalţi, dar ştiam tot atâtea lucruri câte ştiau şi ei, singura diferenţă era că eu tânjeam să aflu mai mult.

            Odată, era de ziua mea când adusesem bomboane la şcoală, un coleg o observase mai mult decât o făcea deobicei. Cum la noi în clasă nimeni şi nimic nu trecea neobservat, venise şi rândul ei. Tocmai îi întinsesem cutia cu bomoane Africana, iar unul din băieţii aflaţi în dreptul nostru îi luase foile de pe masă şi începuse să le citească cu voce tare, mai apoi rupându-i-le şi aruncând resturile în sus. În ziua aia am auzit-o prima dată aruncând replici acide şi atât de dure încât l-au ţinut departe pe nătărău în următorii ani. Am ajutat-o să-şi recupereze foile, iar ea mi-a replicat calm şi rece un  “mulţumesc” urmat de  “aici sau acasa, tot la coşul de gunoi ajungeau mai devreme sau mai târziu”.

           Nu mai ţin minte cum am ajuns să stăm în aceeaşi bancă, dar a fost cea mai frumoasă prietenie pe care am legat-o vreodată. Am aflat ulterior că scria eseuri pe care le publica la o revistă care apărea lunar, iar timpul liber şi-l ocupa citind, fumând şi gătind.

            Prietenia cu Miu a fost cel mai bun lucru care mi s-a întamplat în cei patru ani de liceu. În rest, toată perioada aceea a fost de o banalitate aspră din care mă zbăteam să ies, dar nu am reuşit niciodată.

           Nu m-am integrat niciodată în grupurile de vorbăreţi şi filosofi care se iveau gălăgios pe coridoarele şcolii. Eram prea timidă să privesc fix pe cineva în toată mulţimea aceea de şapte, opt inşi când ştiam că toţi îşi vor aţinti privirile spre mine ca spre un intrus prea plicticos. Părerile variau, pentru unii eram probabil lipsită de personalitate, dotată cu prea puţină intelgenţă pentru a putea face faţă discuţiilor lor, probabil că unii credeau că sufăr şi de idioţenie de nu vorbesc niciodată decât cu câteva persoane cărora mă adresam din obişnuinţă, să mai bag şi eu în seamă pe cineva. În realitate, eram mai nonconformistă decât puteau ei să creadă şi mă durea în paişpe de atenţia lor. Mi se părea mai confortabil să folosesc o expresie rigidă, lipsită de orice urmă de expresivitate şi să mă feresc de orice analiză mai amănunţită a vreunui necioplit. Mă hotărâsem să nu bat apa în piuă doar de dragul de a mulţumi pe cineva. În sfârşit, nu a ţinut. Am minţit în gura mare în faţa grupului de gură cască ca mi-l  făcusem pe nu ştiu care prieten într-o vară (că cică eu eram fata care nu avusese niciodată prieten) şi că sunt culmea teribilismului. În realitate, nici nu pusesem gura pe vreo ţigară până în clasa a doişpea, iar excapadele mele se reduceau la drumul spre casă, care dura o jumătate de oră, dacă mai făceam câteva ocolişuri.

          Scriam în fiecare seară într-un aşa-zis jurnal rupt şi ars din greşeală de un chibrit. Acolo spuneam adevărul. Caietul acela mă făcea să  plâng mai convingător decât o făcea o ceapă. Lacrimile se opreau repede, dar sughiţurile mai durau o oră, iar apoi adormeam cine ştie unde. A doua zi golul din stomac se mai domolea şi mergeam conştiincios la şcoală cu jurnalul în ghiozdanul de umăr. În clasa a unsprezecea, pe la mijlocul anului, l-am uitat din greşeală în bancă. Am chiulit de la matematică ca să ajung la un film pe Mureşenilor, iar în grabă îmi uitasem confesiunile prin bancă. Eram culmea neîndemânării. Când m-am întors să-mi recuperez caietul a fost prea târziu. L-am găsit, conform tradiţiei, la gunoi. În ziua aia m-am întors acasa târziu cu un pachet de ţigări la bord, cu geaca în mână duhnind a tutun şi cu pantofii plini de noroi. M-am trantit în pat şi am adormit imediat. Am avut noroc că ai mei plecaseră la rude prin Iaşi.

         A doua zi a fost lipsită de evenimente. Nimeni nu mi-a acordat mai multă atenţie decât de obicei, aşa că, ştiam că totul e în regulă, dar că buba se va sparge la un moment dat. S-a spart, dar nu mi-a păsat. Cui o să-i mai pese peste câteva luni?

         În următorul an am revenit la singurătatea obişnuită. De data asta îmi plăcea. Apoi mi-am făcut un amic cu care pierdeam timpul pe acoperişul unei case de vizavi de staţia de autobuze. Anul acela a fost mai puţin dureros. Am început să călătoresc mult cu noul amic şi am astupat golul adolescenţei cu un optimism voit, o prietenie, excursii şi câteva ore de studiu.

         Atunci am descoperit un nou obicei. Am început să călătoresc în fiecare weekend oriunde îmi era la îndemână. Mergeam singură sau cu un prieten, dar asta conta prea puţin.

         După cei şase ani care au precedat anii de facultate, am reuşit să mă desprind de tot ceea ce se agăţa de trecut şi mi-am urmat noul obicei. Am plecat în Australia.