N-am știut niciodată că un simplu dulap din lemn poate face atâta zarvă. Știam că cineva își face loc înăuntru, dar nu m-am sinchisit să deschid ușile. În mod sigur nu era cea mai confortabilă încăpere.
A rezistat destul de mult. Când a iesit din dulap era transpirat din cap până în picioare și acoperit cu câteva eșarfe. Își potolise foamea, pe timp de noapte, cu doua salate. Atunci mi-am descoperit și eu castronul în brațele lui, aproape gol. Nimeni nu observase când dispăruse. Nici măcar eu. Era genul de om căruia nimeni nu-i simțea lipsa, iar când era prin apropiere se străduia să se facă auzit de toată lumea, deși toată lumea avea adesea dopuri în urechi. Nu știam ce l-a împins să rămână, dar aveam nevoie de cineva care să vorbească și pentru mine, să omoare liniștea din camera doișpe.
M-a întrebat de ce am rămas, iar eu n-am știut ce să-i răspund. Am omorât curiozitatea cu puțin scepticism și am lăsat-o să sângereze. L-am întrebat de ce vrea să știe și am trecut rapid la altceva. Nu vroiam să mai împui și capul altora cu cuvinte inutile, care de obicei se materializeaza doar ca să umple spațiul dintre doi oameni cazuți de pe două planete diferite într-un moment inoportun. Mă săturasem teribil de acele momente atât de prezente în viața mea. Am tăcut din gură și m-am străduit să ascult cu atenție ceea ce încerca să îndruge. Vroiam să văd până unde poate ajunge inventivitatea unui om atunci când i se cere o explicație, iar el e perfect conștient că ea nu poate să fie decât o minciuna..o minciună neșlefuită. Așa că, m-am pomenit cu un răspuns mai mult decât lung la o întrebare rostită într-o doară: "tu de ce ai rămas?" Am trecut cu vederea partea cu dulapul pentru că riscam să nu mă aleg cu niciun răspuns și eventual să rămân din nou singură. S-a străduit până la epuizare să născocească ceva ce se voia credibil cu orice preț. Așa că și-a fixat privirea în a mea și a început să improvizeze dintr-o singură suflare cea mai puerilă scuză pe care am auzit-o. Așa am aflat că după vreo trei beri și un pahar de vin s-a gândit că trebuie să doarmă undeva. A găsit dulapul care a devenit adăpost pentru o noapte în mintea lui. După ce și-a mâncat proviziile, cauza pentru care toate hainele îi duhneau a oțet, a adormit. Nu mi-am putut stăpâni un hohot de râs. Povestea totul cu o expresie nevinovată ca și cum vroia să se scuze de ceva, dar în același timp se străduia să pară sigur pe sine. Nu era genul de om care se sinchisea de părerea altora, dar acum chiar se străduia.
După vreo cinci cafele și o un pachet de țigări pe care l-am împărțit pe din două, ne-am trezit în drum spre gară. Schimbam impresii despre bucata de carne pe care au frământat-o toți cu o noapte înainte. Și toate astea porneau din mintea unui tip lucid. Cine ar fi crezut că, conținutul ieftin și ambalajul lucios pot sa prindă atât de puțin după atâta stradanie și sudoare vărsată. Am zâmbit doar și l-am lăsat să vorbească. În sfârșit, știam adevărul.
Ne-am pomenit deodată în fața ghișeului de bilete. I-am propus să luăm trenul spre Constanța și să stăm acolo vreo trei zile, iar de acolo să stabilim o altă direcție. Aveam vacanță încă două săptămâni, iar pe ai nostri îi liniștiserăm cu un telefon care le confirma că încă suntem la Sibiu, în vizită la Ana. Cu biletele în buzunar ne-am așezat pe o bancă din fața gării și am profitat de ocazie ca să-l provoc la vorbă. În mintea mea pulsa dorința de a ști mai multe. Mi-a confirmat ceea ce știam deja, că rămăsese pentru că știa ca eu rămân și pentru că păream un om atât de dificil care atrăgea după el curiozitatea, încât știa că acum găsise ocazia să mă descoasă. Îmi spusese asta în două rânduri și nu țineam neapărat să o mai aud periodic încă odată. Era un bun observator, așa că, a observat rapid schimbarea. Începuse să-mi tremure buza superioară ca naiba și ochii priveau în gol. Știam deja simptomele și cum se văd pe dinafară. Mă mustram teribil în minte, dar treaba asta nu mă ajuta cu controlul. Îmi uram sensibilitatea asta, mai ales când apărea în momente neprevăzute. Începuse să se apropie de mine înfricoșător de mult. Prevedeam ce urmează, așa că m-am ridicat rapid, uitându-mă la ceas, "încă cinci minute!". S-a ridicat buimăcit de-a binelea și am început să alergăm spre peron.
Am mai stat încă trei zile în Constanța la un prieten de-al meu, iar apoi am plecat spre stațiunile din sud. Ne-am oprit în 2 Mai. Am stat la cort o noapte, iar în cealaltă a plecat spre București. M-am întors și eu după vreo trei zile și ne-am întâlnit inevitabil la liceu pe 4 iunie. Stiam deja că vara mea nu va mai fi aceeași cu celălalte și a fost una din puținele dăți în care nu m-am înșelat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu