Etajul al optulea

               

                 Am numarărat etajele până la al optulea. Într-un geam, acoperit de o perdea albă, se reflecta distorsionat, in voia lui, cerul, şi langă, cladirea de vis-a-vis. Mai târziu, am vazut în deschizătura ferestrei o siluetă subţire miscându-se cu nerv pe fundalul negru al nopţii fără lună. Părea să fie o femeie, destul de tânără, pe la vreo douăzeci şi ceva de ani. Felinarul înalt din faţa blocului, care pe la ora cinci era alb, începuse să emită o lumină difuză, gălbuie, însoţită de un bâzâit continuu care rezona perfect cu negrul nopţii şi cu ţânţarii care mişunau lovindu-se în toate geamurile.

                Conturul stâlpului de iluminat se reflecta în sticla ferestrei de la etajul opt, mai puţin decât emblema hotelului din spatele meu, însă între clădire şi felinar, deasupra ochilor mei se înghesuia conturul femeii, care se distingea acum până dedesuptul sânilor,apoi lumina gălbuie imprimă pe chipul femeii o paloare bolnăvicioasă şi se mai întrezări încă o umbră în aceeaşi cameră. M-am aşezat pe reflecţia copacului de pe trotuar care era ca o coajă de rană pe pâcla de lumină de sub felinar. Am rămas acolo o bună bucată de vreme, încrucişându-mi picioarele şi încercând să descifrez cuvintele care ieşeau prin deschizătura ferestrei, lovite de marginea acesteia.

                                                                                                *

               A fost prima noapte dormită departe de casă, departe de ochiul protector al părinţilor, dar sub stresul căutărilor mele pe care le bănuiam deja planificate pentru următoarea zi.

                Lumina albastră a dimineţii pătrundea înăuntru înghiontind pliurile draperiei. O voce vie şi destul de pregnantă mă făcu să tresar de parcă aş fost prinsă  făcând ceva rău:

                 -,,the elevator in a hotel lobby(...)”, trezirea că am pierdut deja trenul de şapte!

                Presupuneam că el trebuia să fie M. Presupunerea venea din curiozitatea cu care palpasem terenul atâţia ani şi din convingerea de atunci că îi voi cunoaşte pe toţi mai îndeaproape. Nu ştiu de unde apăruseră curiozitatea şi convingerea asta, cert e că puteam fi aproape sigură că puteam să mă identific fără probleme cu unul dintre copii de la bloc care se simţea atras orbeşte de un grup de prieteni în care vroia să intre şi el.

            M. mai spusese ceva pe care nu l-am înţeles, iar apoi fereastra se deschise larg. Mi-am acoperit faţa cu mânile şi mi-am bagat capul între genunchi, sperând să nu mă observe nimeni. Apoi, când mi s-a părut că pericolul trecuse, mi-am urcat din nou ochii la etajul al optulea, dar am văzut-o pe mama cu o sacoşă de pânză agaţată de braţ, venind spre mine. M-am uitat cu groază la ea, neştiind daca să fug sau să stau locului sperând ca poate mă ocoleşte şi se duce la magazinul de pâine care era în spatele meu. Paşii i se potriveau tot mai repede unul după altul, iar expresia feţei ei îmi era tot mai clară. Într-o clipă înţelesesem că va trebui să mergem împreună la magazinul de pâine de unde va cumpăra repede ceva, grăbindu-se să se întoarcă cu mine acasă, în faţa tatei, iar în următoarea simţii o arsură groaznică pe faţă, urmată de o smucitură care mă smulse cu totul de pe trotuar.

                -Ce cauţi aici? Te-am căutat toată noaptea, n-am închis un  ochi. Ţie nu ţi-e ruşine?

              Anticipasem deja toate astea şi încă speram că nu mă va ameninţa cu furia tatei care era acasă şi continua să sune pe toată lumea ca să mă găsească. Mama încercă să-l sune imediat, dar suna mereu ocupat, aşa că intră să cumpere pâine, iar pe mine mă lăsă afară sub privirile pline de mustrare şi de satisfaţie ale trecătorilor care văzuseră scena. Ieşi din magazin peste două minute, pentru că fusese coadă, o coadă care-mi sporise panica pentru cîteva minute, apoi încercă din nou sa-l sune pe tata, care de data asta răspunse.

                -Am găsit-o. Şi să vezi unde era. Pe trotuar la câteva blocuri mai încoace de noi.

                Tata mai spusese ceva, apoi mama se întoarse către mine:

               -Să nu te mai prind că faci aşa ceva niciodată. Măcar de-ai fi dat un telefon să ne spui şi nouă că vrei să stai pe stradă...

              Distingeam o urmă de ironie proeminentă în tonul ei. Am mers până acasă păstrând între noi, deşi mă ţinea de mână, o linişte tensionată, care ştiam că va descinde într-o explozie de replici între tata, mama şi eu, care trebuia să-mi păstrez calmul şi să iau o atitudine plină de vinovăţie şi recunoştinţă, deşi nu resimţeam niciuna din ele.

                -Să-ţi fie ruşine! adăuga mama şi îmi făcu vânt pe uşă, înăuntru, direct sub ochii tatei.

                -Îmi pare..foarte rău, am fost mai mulţi şi..

                N-am apucat să adaug mai mult, ceea ce oricum ar fi fost inutil, pentru că tata mă trimisese în camera mea, neascultînd niciun cuvânt. Am stat acolo pe marginea patului, aşteptând să mă certe sau orice era mai rău, conştientizându-mi, în sfârşit, fapta. Simţii un gol în stomac la gândul că M., Alexandra şi Mihai văzuseră de sus, de la geam toată scena cu mine şi mama. Singura care poate nu o văzuse era cealaltă prietenă a lor Ela, care probabil era plecată în alt oraş. Îmi plăcuse întotdeauna să fac presupuneri despre aceşti patru oameni pe care îmi dorisem să-i cunosc de acum doi ani. Asta era şi motivul pentru care stăteam acum pe marginea patului aşteptându-mi cu nerăbdare pedeapsa. Realizam pe de-o parte că mă comportasem pueril, dar pe de alta, ştiam că toate faptele mele au în spatele lor adevărul care ridică la suprafaţă curiozitatea. Nu ştiam de unde vine curiozitatea, sau poate prin neştiinţa asta voluntară a cuvintelor cu care să o exprim, ascundeam un ataşament puternic impregnat în mine. Acest ,,mine” nu era o bucată a minţii mele sau a orcărei alte părţi detaşabile, era un tot necuprinzător la care nu puteam să mă gândesc decât ca la ceva foarte încăpător. Încăpuseră aici doi ani de curiozitate şi tot atâţia de devotement şi de iubire. De fapt, ele categoric nu se măsoară în ani şi nu au nicio unitate de măsură, iar eu începusem să delirez sub presiunea aştepării. Iubire? Părea că sună a ceva foarte mare. Ceva de care auzisem că nimeni nu era convins. Nici eu. Apoi am văzut-o pe mama pe hol, îndreptându-se spre camera mea. Am sărit din pat începând să ţip câteva scuze fără vreun efect, fiind nevoită, câteva secunde mai târziu, să-mi reiau şederea, de data asta în capul patului. Apoi, împreună cu mama, tata începu să tragă uşa din balamale, reuşind să o scoată în cele din urmă, alăturând-o de unul din pereţii holului. Am privit scena uimită până în vîrful buzelor pe care le acopeream încercând să ascund un zâmbet mare şi obraznic care mi-ar fi prelungit cu siguranţa pedeapsa, daca ar fi fost descoperit. Mi-am schimbat poziţia de vreo câteva ori mototolindu-mi cuvertura sub fund şi încercând să înţeleg ce vor să facă cu uşa şi cu mine, dar n-am înţeles decât că probabil uitasera temporar de păţania mea.

                -Ai să stai aici fără uşă şi o sa citeşti, poate îţi mai vine mintea aia la cap.

                -Bine.

             Răspunsul meu păru că îi mulţumeşte, aşa că am fost şi eu mulţumită cu pedeapsa care numai a pedeapsă nu suna. Pese câteva minute îşi aminti că măcar la bibliotecă şi la şcoală ar trebui să-mi dea voie, aşa că veni să mă anunţe că pot să merg doar ,,aici” şi ,,acolo” şi că trebuie să vin acasă până la ora patru după-masa. Programul îmi convenea, partea cu uşa nu prea. Dar după câteva zile, ochiul părinţilor îşi pierduse din agerime. Dimineaţa plecam cu o oră mai devreme la şcoală, reuşind să-mi schimb orele din orar, după şcoală mergeam la bibliotecă o ora, iar apoi mă întorceam ţopăind acasă. Părinţii îmi observaseră fericirea care se lovea de toţi pereţii casei, dar deciseră să nu mă bage în seamă. Eu, însă, nu concepeam cum putuseră să se gândească la o asemenea pedeapsă care îmi oferea de fapt libertatea pe care nu o avusesem niciodată. Puteam să citesc orice, să scriu orice, despre oricine şi să văd pe oricine pentru că ei pur şi simplu credeau că eu sunt pedepsită.

                                                                                                *

               Într-una din zile am intrat în magazinul de discuri din centrul oraşului, singurul din oraş care comercializa toate genurile de muzică pe discuri de vinil de cea mai bună calitate. Clopoţeii de la intrare îmi trădară prezenţa, iar vânzătorul şifonat cu barbă lungă şi ochi mari se uită spre mine.

               -Bună ziua!

               -Bună ziua, eu sunt Hans.

               -Greta, imi pare bine, am răspuns îngânând un zâmbet într-unul dintre colţurile gurii.

             Am aruncat în treacăt o privire pe rafturile din spatele tejghelei încercând să desciferz cât mai multe titluri de pe discurile care erau mai puţin înghesuite.

                -Căutaţi ceva anume?

                -Noul disc al celor de la ,,The Smiths”

            În timp ce vânzătorul dispăruse în spatele unei perderle înflorate, se auziră din nou clopoţeii de la intrare. Aceeaşi privire rece, familiară de care ma lovisem atâţia ani la rând şi care acum îmi arse retina şi mă făcu să-mi privesc vârfurile pantofilor.

                -Bună ziua! am îngăimat ridicand din nou capul

                -Bună!

             Salutul tipic al lui Mihai care nu era niciodată altfel atunci când mi-era adresat mie. Cred că îşi făcuse un un salut special pentru mine, cu tonul care considerase el că trebuie, privirea şi toate cele. Bineînţeles, toate lipsite de culoare şi fără pic de expresie, izvorând din pivniţa sufletului său. Acolo sigur era întuneric şi frig, ca într-o pivniţă de prizonieri…

                -Uitaţi discul ! vânzătorul îmi întinse o copertă gri înfăşurată în plastic

         În spatele meu puteam să ghicesc privirea care analiza obiectul din mâna vânzătorului şi neiertându-mă nici pe mine.

                -Multumesc ! am spus uitându-mă pe spatele coperţii discului, iar mai apoi controbăind în geacă după o hârtie de cincizeci de lei. Am plătit şi am ieşit, salutând scurt şi cu vocea subţiată de agitaţie.

            Mi se derulase prin faţa ochilor întamplarea cu mama care avusese loc cu o săptămână înainte şi faptul că el ştia probabil motivul agitaţiei mele, văzând la rândul lui scena. Am grăbit pasul urmărind să mă depărtez cât mai repede de magazin, dar drumul nu avea nicio cotitură până la următoarea staţie.

                  -Greta, Greta….

          Mi-am întors capul cu o oarecare întârziere îngrozită de familiaritatea vocii şi de faptul că tonul era altul.

               -Da. Bună ziua..

               -Văd că ai gusturi la muzică. ,,The Smiths” nu place oricui.

               -Mai ascult câteodată, am răspuns neştiind ce să spun

               -Hai şi tu pe la mine, şi aşa stăm aproape, să-ţi arăt nişte discuri cu o muzică pe care sigur n-o ştii.

           O vedeam pe mama, pe tata, uşa şi auzeam concomitant cuvântul ,,pedeapsă”, precedat de alte două, ,,ora patru”, apoi am decis că în ziua aceea stătusem mai mult la şcoală.

                -Bine, i-am spus pe un ton nefiresc de prietenos

                Nu m-am încumetat să rup liniştea care se ţesuse cu un fir atât de gros în jurul nostru.  În mintea mea se înghesuiau cuvintele unul peste altul în timp ce probabil la el în pivniţă era linişte.

                                                                                                *

           Din boxele pick-up-ului aşazate la baza a doi pereţi ai dormitorului, se auzea prima melodie de pe discul semnat ,,The Smiths” pe care tocmai îl cumpărasem. Pe melodia asta au apărut pe rând M., Ela şi Alexandra şi am reuşit să fac cunoştinţă cu fiecare, ceea ce m-a facut să simt deodată fericirea şi teama de a nu încălca prea mult regulile într-o singură zi. Am ascultat muzică vreo două ore, schimbând discuri şi vorbind despre fiecare în parte, când, unde şi cum a fost înregistat. Eu ascultam pentru că mi s-a părut că aşa trebuie. Am plecat seara pe la opt cu bucuria, ascunsă în buzunar, că o cunoscusem pe Alexandra. Când am ajuns acasă am desfăşurat hârtiile mototolite din geacă şi am citit povestea scrisă de ea. De pe spatele uneia dintre hârtii am transcris recomandările de discuri şi cărţi de la Mihai, apoi am pitit totul după dulap.

       Pedeapsa mea a fost prelungită două săptămâni după ce ai mei găsiseră vreo cinci cutii de ciocolată goale şi patru pachete de ţigări sub pat. După asta au revenit la sentimente mai bune şi mi-au montat uşa înapoi în balamale.

                                                                                                *

               

        Pe Mihai şi pe Alexandra i-am mai vizitat doar de două ori de atunci. În ultimele întrevederi Mihai era abătut şi refuza să vorbească despre orice în afară de muzica lui. Uneori, în momentele lui bune, ieşea la iveală o nonşalanţă în vorbele lui care mi-era străină întrutotul. Am înţeles mai tîrziu că era de fapt curiozitatea pe care o ascundea peste tot pe lîngă el. Curiozitatea lui, care devenise de mult şi a mea, despre Alexandra. A mea se născuse  cel mai probabil din naivitate, iar a lui poate că din recunoştinţă şi din dorinţa de a reacţiona cumva la ceea ce i se întamplă. Fireşte că n-a putut. La fel cum eu a trebuit cândva să-i cunosc pe ei, la fel ea a simţit să nu mai fie şi n-a mai fost. După ce a plecat am ştiut că rămăsese pe umărul lui drept sau că-i stătea pitită sub guler . Mereu a fost cu el, în buzunar sau pe hârtie. Era peste tot pe el şi în el. Acolo era casa lui şi a ei, iar atunci realizasem că de fapt asta era ceea ce iubeam. Alexandra era acum şi pe umărul meu. Doream să fie peste tot pentru că ştiam ca are nevoie de ea şi va avea mereu.