La ora optsprezece cincizeci si cinci, o larma ametitoare cuprindea scoala de nicaieri. Se strecura ca un fum subtire de la soneria de la parter, pana la ultima clasa de la etajul al doilea, unde profesorul, eliberat ca dintr-o celula de ospiciu, rasufla gatuit de oboseala. Apoi se indrepta grabit catre usa inchisa bine cu o ora inainte si disparea brusc in spatele ei. Era domnul Dima, profesorul de desen, despre care cu totii stiam ca se chinuie la clasa aIX a in fiecare miercuri, la ultima ora, incercand sa reduca la tacere o turma de berbeci negri, care se intreceau la aruncatul cu creta. In afara de vreo doi colegi din scoala noastra, care ii luau mereu in serios tonul care se prefacea dur si autoritar, nimeni nu-l asculta cu ambele urechi.
Coborand scarile cenusii ale scolii, dadeai peste alte grupuri de liceeni, dintre care unii se distingeau prin contraste puternice, iar altii erau precum o dunga verde desenata pe un perete verde, adica, cum ar spune ei ''in pas cu moda''. Acum, imagineaza-ti cititorule ca poti sa te strecori printre privirile iscoditoare ale unor fiinte in curs de domesticire, pentru ca ei sunt toti niste rebeli care duc o lupta continua cu ei insisi, pentru a nu se ineca printre gurile colectivului. Tu nu stii, cititorule, ca copii acestia pe care ii vezi acum, se chinuie sa se integreze intr-o societate pe care abia au mangaiat-o cu privirea si au imbratisat-o rece cu mintea, incercand sa se integreze cat mai sus posibil. Fiecare dintre ei este un mic om, care priveste cu o pereche de ochi imensi inaintea sa si nu poate cuprinde decat o imagine vaga despre unde trebuie sa ajunga. Copilul liceean e inca mic, el nu stie ca peste cativa ani s-ar putea sa ajunga chiar la scopul spre care intinde mana acum, dar multi pierd lupta aceasta a rabdarii fara sa-si dea seama. Ei invata intre timp sa iubeasca, sa urasca, se leaga intre ei prin prietenii si se dezvolta. Dar in ce se dezvolta?
Acum, doar acopera-ti urechile, cititorule, si treci prin larma amplificata de peretii mari ai coridorului, care au tinut atatea secrete cu buzele stranse..nu i-a intrebat nimeni nimic. Cand cobori ultima scara, se zareste imediat o usa lipita de perete;pe varul alb se zareste ca o vanataie, urma cenusie a clantei de fier.
Prin rama alba a usii se vede imaginea unei clase unde toate obiectele formeaza un haos bizar. Nu te speria cititorule, este imaginea unei clase de la sfarsitul unei zile lungi si tumultoase.Exista si zile mai tolerante in care buretele este la locul lui, pe catedra, iar geamurile stau inchise, cuminti, toata ziua. In zilele acelea, exista totusi si un nemultumit, doamna Luca, care preda geografie: ,,....locul buretelui nu e pe catedra, iar un geam trebuie sa fie deschis ca nu am aer aici!...''. Dumneaei nu stie insa ca, copiii nu nimeresc niciodata suportul de fier infipt in rama tablei, iar daca fie si un geam e deschis, se inmultesc crapaturile negre de pe peretele de langa usa.
La sfarsitul zilei, scoala ramane goala si rece. Se transforma brusc intr-un loc infricosator, acaparat de scartaituri de parchet si sunete dezorientate.
In clasa aXII , la ora nouasprezece, se mai zaresc doi baieti si trei fete. Se indreapta si ei obositi, unul, imbracat in negru si cu parul lasat peste ceafa, spre cuier; altul, mai slab si cu parul aproape lung, catre usa, iar ceilalti se indreapta deja catre poarta scolii. Intr-un final, clasa ramane pustie si intunecoasa.
In scoala nu mai ramane nimeni. Doar eu. Cobor buimacita de la etajul intai. Chiulisem de la ora de literatura. Ne dadea Mateescu lucrare din romantism, iar eu de dimineata ma trezisem cu ,,De veghe in lanul de secara'' deschisa langa mine si cu cartea de romana pe birou, inchisa. Ce mai iti e si cu mine. Azi imi spune Mihaela ca avem test maine si pana diseara am si uitat.
Alerg catre omul de serviciu care tocmai infige cheia in broasca portii, pun mana pe clanta acesteia si o iau la fuga, lasand mustrarile portarului intr-un ecou incet, in urma mea.
Stiam deja ce urmeaza, evident, drumul catre casa, in care jumatate dormeam, iar celalalta jumatate, incercam sa urmaresc cu ochii aproape inchisi statiile, pentru a nu ma rataci ( abia ma mutasem in oras).
Urc in autobuz. Pe scaunul din fata este domnul Mateescu, in spate e un grup de colegi din aVIII a, iar langa mine, doua scaune mai incolo, se afla omul bizar pe care il vad in fiecare zi.
Omul are o fata maslinie, parul saten si lung cat sa-i acopere ceafa. Un carliont strans ii cade mereu pe una din sprancene, iar ochiii sunt verzui. E imbracat mereu cu aceeasi pereche de jeansi peticiti sub genunchiul stang, cu un tricou verde si cu o pereche de tenisi de panza albastri.Mereu urca in autobuz de la statia ,,Stejarul'', la care urc si eu cand ma intorc de la scoala, dar niciodata nu am putut sa aflu de unde vine.Intr-un an de zile am incercat sa-l urmaresc, cu o curiozitate inexplicabila si ridicola, incat, pana si eu ma mustram cu ironie pentru aceasta urmarire. Nu am aflat, insa, nimic.
Domnul Mateescu urmeaza sa coboare la urmatoarea statie, colegii mei din aVIIIa la a treia statie, iar omul misterios, inainte de mine cu cinci statii. In seara asta voi cobori si eu odata cu el.
Deodata, timpul pierde lupta in fata curiozitatii, iar eu imi bag mana pe care este fixat cu o curea ceasul, in buzunarul hainei, uitand cu totul de ora pe care acele acestuia se chinuie sa mi-o arate. Pe strada se mai zaresc doar vreo trei, patru umbre ale unor siluete vag dimensionate. El merge cu pasi siguri si mici de-a lungul strazii, iar in urma lui, pasii mei inainteaza si ei, presati de teama si de entuziasm. Siroaie de transpiratie imi ingheata pe spate, iar sangele imi galgaie in obraji. Merg inainte, vopsindu-ma intr-un trecator intarziat intamplator pe strada, la o ora tarzie. Deodata Omul se opreste. In stanga se afla vreo patru scari de bloc, pe care eu nu le-am zarit din timp. La dracu'! Merg inainte, ochiul meu drept arunca o privire inapoi, iar pasul se incetineste. Omul intra intr-una din scarile blocului, iar eu astept o secunda si fug inapoi. Arunc o privire pe geamul usii in spatele careia se misca o silueta.Deodata nu se mai misca nimic, iar casa scarii ramane in continuare luminata. Locuieste la parter la prima usa pe stanga.
Pentru cateva ore uit ca sunt in clasa a XII-a, ca am doar optsprezece ani si ca acasa ma asteapta la usa cuvintele mamei, gata sa imi faca urechile sa o ia la fuga. Acum ma aflu sub fereastra Omului. In fata mea, doua raze de lumina taie in patru pamantul negru.
A trecut o ora, ma hotarasc sa ma catar pe peretele de sub geam si sa privesc in sfarsit inauntru. Lumina e inca aprinsa, iar un card de fluturi si molii mi se invartesc deasupra capului. El sta la masa, mananca, bea ceva, citeste ...sau scrie ?Nu stiu. Deodata se intoarce, parca simtindu-mi privirea sau poate mi-a vazut umbra de pe perete. Ma ascund din nou sub pervazul ferestrei, cautand locul spre care as putea fugi. Parca ii simt nehotararea din miscari. Peste un minut, un scartait taios rascoleste linistea din jur.Deodata, ii observ umbra desenata pe pamant printre razele de lumina, cu picioarele pornind de sub genunchii mei. Ma strang si mai tare, in speranta ca nu o sa ma observe. Un fum gri se onduleaza lenes in intuneric. Fumeaza.
In asteptarea mea ca Omul sa inchida din nou fereastra, simt pe mana de deasupra genunchilor o senzatie de rece, iar peste cateva secunde, o usturime puternica. O tresarire brusca a fost de ajuns ca sa observ deasupra capului o jumatate de silueta aplecandu-se de la cativa centimetri. Umbrele au disparut brusc, parca speriate si ele de intrevedere.
Nu gasesc nicio urma de sperietura in ochii lui. Nici surprinderea nu a lasat vreun semn. Parca ar fi stiut ca l-am urmarit.
Nu-mi mai amintesc ce s-a intamplat apoi. In dimineata urmatoare m-am trezit acasa, in patul din sufragerie. Ai mei nu aflasera nimic, cred ca dormeau atunci cand am ajuns eu.
Paul. Asa imi spusese ca il cheama.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu